Conform Psihologiei Sociale, auto-prezentarea desemneaza controlul pe care individul il exercita asupra informatiei pe care o prezinta audientei referitor la propia persoana. Acest cotrol poate fi facut in mod intentionat sau nu, este adecvat la o situatie anume si nu contravine regulilor morale.
Este evident ca fiecare dintre noi doreste sa creeze in ochii celorlalti o imagine cat mai pozitiva (cu atat mai mult cand vorbim despre o "prima impresie"). Situatiile de interviu sunt cele mai interesante. Ganditi-va de cate ori nu vi s-a intamplat sa va minunati de cineva din jurul vostru care avea un CV indesat de diplome, dar care poate avea competente mediocre. Sau sa se prezinte cineva aranjat la patru ace si cand sa deschida gura, sa va minunati de cate prostii poate debita.
O prietena imi spunea odata (si ii dau dreptate) ca "ce ai in cap nu-ti poate lua nimeni". La ce bun ca ne prezentam o imagine exagerata, daca in urma noastra nu raman fapte concrete. Sau daca avem capacitatea de a face multe lucruri si nu vrem sa le facem...
Eu am apreciat intotdeauna la o persoana potentialul si dorinta de a invata, nu imaginea pe care ei o afiseaza. De cele mai multe ori imi fac o impresie gresita despre oameni atunci cand ii cunosc pentru prima data, asa ca m-am invatat sa am rabdare sa ii cunosc mai bine :Pasta nu ma impiedica sa gresesc si mai tarziu...dar macar am incercat.
In relatiile de prietenie sau in familie, problema auto-prezentarii capata alte accente. Aici, auto-prezentarea trebuie sa fie dublata de incredere. Chiar daca in cuplu la inceput e util putin mister, putina noutate, in timp, uiti de ele si important e sa devii sincer.
Cred ca dincolo de ceea ce afisam catre ceilalti, e important sa fim constineti noi de noi insine si de noi in comparatie cu ceilalti.
Comments
Post a Comment